Articol câştigător al concursului
literar
„TALENTATA BLOGOSFERĂ MUREŞEANĂ“
Azi e înnorat și trist, clădirea e protejată de o cupolă de
sticlă, o fi ținând ea
furtunile la distanță, însă
melancolia și starea de
somnolență tot n-o stăpânește. Întreg azilul e adormit, bătrânii își fac somnul de frumusețe, doar eu, o biată babă zbârcită, bântui (din
păcate doar cu gândul).
Sunt la azil de vreo... ăăă, cred că
30 de ani, nu știu sigur, că
ăștia aici au schimbat unitatea de
măsură a timpului, însă a trecut ceva vreme de când fiica mea Estera, m-a adus
în azilul ăsta de bătrâni patetici. De ce sunt patetici? Pentru că nu sunt în
stare să socializeze cum ar trebui, fac mofturi deși vremea le-a trecut, şi se poartă de parcă ar fi
tineri când de fapt, singura care îi susține este
nanotehnologia .
Sunt aici, închisă în azilul ăsta superdotat,
însă e bine că nu sunt uitată chiar de toţi ai mei. Fiica mea Estera și soțul ei Arthur
obișnuiesc să mă mai sune, de curând mi-au
cumpărat chiar şi un telefon cu apeluri tridimensionale, era și cazul, că eram cam ultima din azil care n-avea
un astfel de aparat.
Nu vreau să fiu cârcotașă, dar cred că în curând îmi vor călca pe urme și vor ajunge și ei aici.
Tare mi-e dor de nepoțica mea
preferată, Irina, care acum e studentă la o Universitate de prestigiu, departe
de țară și
chiar de planetă. A plecat când s-a format prima colonie pe Marte. Eu am ales
să rămân pe Pamant, însă România am părăsit-o demult, din cauza unor
experimente la Geneva asupra unui accelerator de particule, când tot centrul și estul Europei a fost distrus.
Acolo, pe planeta Marte, Estera o duce
bine, e studentă (adică un mic savant de pe vremea mea) la prima universitate
ce pregăteşte primul zbor intergalactic. Însă nu sunt sigură că va face pasul
ăsta. Mai e și Robert, fiul
ei și totodată, primul copil născut fără
intervenția unor spermatozoizi care să
fecundeze ovulul. Sunt tare mândră de ea și tind să cred
că mă moștenește. Şi eu, la vârsta ei, eram plină de ambiții, şi încă mai țin
minte că lucram la un ziar național și în paralel aveam și
un blog. Ehe, apuse sunt vremurile cand descărcam fraudulos, tot felul de
materiale piratate de pe internet! Era raiul pe pământ, căci acum nu poți descărca nimic fără să plătești. Şi totul costă...
Bine, poate și pentru că am refuzat să părăsesc planeta
mamă!...
Dintre toate rudele ce mi-au mai rămas
în viață, cu Irina mă înțeleg cel mai bine. Ea e singura care îmi calcă pe
urme, însă ce îmi place la ea e că nu repetă greșelile
pe care le-am făcut eu. Ar fi și greu în
condițiile actuale.
Irina mi-a povestit despre o chestie
tare ciudată ce a luat, de curând, amploare pe Marte. Se pare că tinerii
adolescenți se droghează cu nanotuburi ce odată ajunse în
sânge, nu au nevoie decât de o singură apăsare de buton, ca să-şi facă efectul
care e de 3 ori mai puternic decât efectul unei doze de heroină. În timp,
aceste droguri pot determina apariția unor
deformări grave ale corpului, pe care medicii, cu toată tehnologia lor
avansată, nu pot s-o stopeze. Trist de copiii ăstia, dar oare de unde îsi
procură ei nanotuburile? Pe vremea mea erau la modă Spice Shop-urile online, că
în orașe nu aveau voie să vândă. Din
acele locuri, teribiliștii își făceau rost de “marfă”.
Dacă tot e mămică, ce s-a gândit Irina
mea? “Ia să fac eu un blog cu mămici și despre
mămici, de pe planeta Marte!”, și l-a făcut!
Mă pot chiar lăuda cu ideea ei, căci blogul are trafic destul de frumușel, nu ce aveam eu când eram de vârsta ei!
Dacă mă gândesc bine, ar putea să-mi
de-a lecții de blogging, însă prefer să
nu! Acum e puțin prea
târziu...
Pe cine ar mai interesa părerile unei
babe zbârcite?...
Văd că m-am întins la depănat
amintiri, nici nu știu cât timp a
trecut, însă colegii mei de suferință sunt tot
adânciți în somnul de după-masă. Nu-i
niciunul online în sistemul de comunicații al
azilului.
Eh, mi-e dor de ai mei, însă prefer să
mor aici, pe Pământ, ca un căpitan de vas ce rămâne până la final. Hai că acum
mă hazardez în figuri de stil și nu dă bine.
Vreau
doar să mor demnă printre bătrânii ăștia patetici!
În fond, eu mi-am făcut temele pentru această viaţă. Viitorul e de-acum, al
altora!
Teodora Căbuţ
Reghin
Keby’s blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu